Rămâi cu bine, eu am rău de rămâneri.

Eu sunt călător. Eu sunt hoinar. Eu sunt trubadur. Eu sunt artist.
Eu sunt bun la maratoane. N-am pierdut niciodată.
Mă antrenez în toate locurile. Nu pot să stau, iubito, ‘ntr-un singur loc. Starturile nu se dau mereu de pe acelaşi drum.
Îmi pare rău că suferi, să nu-ți pară rău că plec!

 Tu eşti mai frumoasă când plângi, eu sunt mai bărbat când te fac să plângi!
Te rog, iubita mea, să rămâi cu bine! În pragul casei în care m-aşteptai să vin din fiecare maraton. Nu te luam cu mine, iubita mea, n-aveam cum să te rănesc atât de mult. La fiecare start m-aştepta alta şi la fiecare tren cealaltă. Acum înțelegi de ce nu te luam? Că te iubeam, dragostea mea, şi nu puteam să te văd cum te zbaţi. Şi cum râd altele de tine. Tu nu erai ca ele. Frumoasă şi cochetă.

Tu erai ştearsă, draga mea, şi eu nu te puteam purta aşa. Nu te-asortai cu mine!
Eu plec, iubita mea, şi-ţi las în brațe toate medaliile câștigate. Nu-mi mai trebuie, o să câștig altele.
Dar tu, iubita mea, în cuibul nostru mirosind a doi, să nu aduci altul. Trebuie să vină, iubita mea, în fiecare zi, inima mea, să o adormi. Ea nu poate adormi în brațele alteia. Decât trupul meu poate. El are nevoie de maratoane.
Să nu te căsătorești niciodată, iubito! Să rămâi mereu singură, imperfectă şi simplă.
– Adio, dragul meu, eu nu sunt prelungire…
– Nu adio, iubita mea, ci rămas bun! O să revin. Iar ție o să-ți treacă supărarea!
Nu, dragul meu, nu mi-a trecut. Că nu există supărare într-o poveste fără început. A trecut doar viața, pe lângă mine, şi acum, cu anii în traistă, te-am ajuns din urmă. Sunt la start. Cu tine. Ne desparte o palmă de adevăr. Când voi ajunge, prima, am să  te-aştept!
Adică niciodată.

 Eu nu sunt bună maratonista.

Am participat doar pentru caritate.
Te-ai prins?