Căci în fraza mea nu îţi mai dau voie să analizezi nimic.

Nici să modifici. Nici să ştergi. Nimic.
Pentru că prea ai avut acees la tot, prea ai scris cu literă mare oriunde şi ori de câte ori ai vrut, pentru că prea ai pus punct des sau deloc atunci când ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit!
Pentru că prea ţi-am permis să desparţi în silabe când nu era final de rând, pentru că prea ţi-am dat voie să pui punct şi virgulă pentru a mai putea spune ceva în plus în frază.

Pentru că prea ţi-am dat şansa să te joci cu cuvintele şi să formezi propoziţii, fraze, rime, pasteluri, epistole şi toate câte ţin de cuvinte.
Pentru că prea ai profitat de şansa de a fi stăpân pe mâna mea, asta cu care îmi scriu viaţa, cu deciziile şi indeciziile ei.
Pentru că prea mi-ai lăsat mâna să-mi tremure când a trebuit să scriu FINAL şi prea mi-ai murdărit paginile cu cerneala scursă din stiloul tău, mereu plin până la refuz cu vorbe. Goale!
Pentru că prea mi-ai mâzgălit sufletul cu creta şi m-ai minţit că atunci când voi şterge, nu se va face praf, pe care să-l înghit şi să mă îmbolnăvesc.
Pentru că prea mi-ai alunecat din mână când aveam nevoie de tine să pot scrie «NOI», şi uite aşa am ajuns să scriu cu lacrimi în loc de cerneală!
Pentru că prea mi-ai umplut pagini întregi de vorbe frumoase pe care le-ai xeroxat apoi pe gratis la colţul străzii şi mie mi le-ai vândut cu 1000 de iluzii şi 1 milion de incertitudini!
Pentru că prea ai reinventat ortografia inimii mele, punând, după propria-ţi plăcere, virgula acolo unde vrei tu!
Dar eu… am găsit punctul şi l-am pus pe rândul următor.

SINGUR.