Într-o zi am decis să nu mai dau nici o şansă iubirii. Prea multă suferinţă, prea multă nedreptate, prea multe gratii pe care să le rupem pentru a ne elibera unul de altul.

Am jurat răzbunare pe iubire. Prin aruncarea ei peste balustradă. La duel cu ea, la răstignire şi la moarte! Era  mai sigur şi mai drept.

Şi într-o altă zi am aflat că se poate şi altfel. Că putem uita, că putem schimba, că putem lupta. Pentru devenire. Una prin care să arătăm lumii că Iubirea e singura care vindecă.

Odată, ningea în inima mea. Plângea iarna, cu lacrimi de zăpadă. Încercam un contract cu Dumnezeu, într-un decembrie în care numai El îmi mai rămăsese. Sperând să câştig şi eu, de pe urma lui, câteva şoapte de: “Nu e nimeni vinovat!”

Mă săturasem de geruri. De ţurţuri făcuţi din lacrimile care nu curgeau, ci se năşteau în fiecare zi. Spre înmulţire şi spre blestem.

Şi-atunci am decis că e mai bine să pun eticheta: “A FOST…” Să mă uit cum oamenii îşi topesc unul altuia gheaţa din suflete, şi să trăiesc din iubirile lor. Să mă hrănesc cu ce nu-i al meu. Prea multă durere de-ar fi …

Într-o altă zi, mi-am zăvorât sufletul cu mii de lacăte şi n-am mai lăsat nici o cheie să încerce o uşă de fier. Ştiam că acea clanţă ce o va deschide, va paraliza toate visele mele.

La ce bun toate iubirile lumii, dacă niciuna nu va rezista pentru totdeauna? Dacă va curge sânge din fiecare rană, oricât aş pansa-o? Oricâte clipe ar trece peste ea?

La ce bun trăirea, când la final rămâi cu amintirea şi cu rugăciunea obsesivă:

“Dă, Doamne, uitare!”

Dar a bătut cineva, într-o seară, la uşa ferecată cu jurăminte. I-a răspuns un glas stins şi rece. Al meu:

“Pleacă! Aici nu se adăposteşte nimeni! Aici e ger. E viscol şi degeaba.”

Străinul a rămas însă la uşă. Mi-a arătat un curcubeu şi a continuat să tacă o dată cu strigătele mele mute.

Mi-a pus mai târziu Aripi de Drum şi astăzi vă scriu din curajul de a dezgheţa punţi, de a atinge stele, de a spăla cerul în care n-am crezut niciodată.

A ajuns la sfârşit, un drum străbătut singură şi sigură că iubirea nu e pentru mine. Că Dumnezeu nu există, că nu face şi nu desface.

Azi trăiesc privind spre cer, cu credinţa într-un Dumnezeu pe care nu L-am crezut niciodată pe cuvânt, ci pe bucăţi. Culegând fluturi trimişi de El pentru o colecţie târzie, dar veşnică.

“Minunea se întâmplă”, iar Maria Gheorghiu ne-o va dovedi vineri, 21 octombrie 2016, în Club Spice.

Vino să asculţi vocea care mi-a şoptit ani la rând:

“Până la stele înflorim a lucernă, până la lună, măceşe rănite. “

Vino să priveşti ochii femeii ce nu a uitat niciodată că Dumnezeu e Singurul care  poate face, din venin, Minune!

Eu voi fi acolo, să îmbrăţişez sufletul care a dat nume acestui blog. Care l-a ţinut în braţe la botez, l-a acceptat aşa cum este, şi nu a vrut nimic în schimb …

Mulţumesc, Maria Gheorghiu, pentru chei. Acelea cu care am deschis uşa sufletului, să intre fluturii aceia temători!

Şi cel mai important, să îi las să rămână

 

Foto credit: Google